Adrián apenas își amintea chipul mamei sale din anii cei mai timpurii, dar prezența ei a fost mereu ca o ancoră sigură în viața lui. Erau doar ei doi într-un apartament modest dintr-o suburbie a Madridului. Tatăl lui, despre care nu păstra decât amintiri vagi din povestirile mamei, îi abandonase înainte ca el să vină pe lume. În acea seară, cerul plumburiu al capitalei vestea deja o noapte lungă. Adrián, încălțat cu niște sandale vechi, îi jurase mamei sale că va fi valiente curajos până când se va întoarce acasă.
Două ore au trecut ca o eternitate. Adrián, un copil de cinci ani, încerca să-și țină promisiunea printre suspinele care îi zguduiau sufletul. A umblat pe holurile liniștite ale apartamentului, sperând să îi zărească silueta în dormitor. Nimic. Era gol, iar espadrilele roșii ale mamei lipseau de lângă ușă. Atunci, o neliniște rece i-a cuprins inima și a izbucnit din nou în plâns, până când, copleșit de oboseală, s-a lăsat adormit.
Dimineața, razele timide ale soarelui pătrundeau printre jaluzele. Adrián s-a ridicat din pat, cu obrajii umezi, ferm hotărât să-și continue căutarea. Fără să se gândească la vecinii de pe palier doamna Luisa îl avertizase mereu să nu se apropie de apartamentul în care trăia don Ricardo, un bărbat singuratic și mereu irascibil, cunoscut pentru temperamentul său și mirosul înțepător al vinului ieftin băiatului îi era teamă de el.
Cu pași mici a coborât scările și a ieșit în strada animată, sperând să-și regăsească mama printre fețele grăbite ale trecătorilor. Nimeni nu-i oferea atenție, fiecare își purta povara și graba prin Paseo de las Delicias. După o vreme, epuizat, Adrián s-a așezat pe o bancă din parc, lângă o bătrână care hrănea porumbeii. Lacrimile i-au curs nestingherite. Doña Rosario l-a privit cu blândețe:
¿Qué te pasa, pequeño? i-a șoptit.
Crezând că băiatul e doar neascultător, ea i-a oferit un manzana roșu lucios și l-a îndemnat să se întoarcă acasă. Însă Adrián și-a continuat căutarea printre picioarele indiferenței adulte. Niciun adult nu s-a oprit.
Spre seară, înfrânt de oboseală, s-a ghemuit pe o bancă rece din Retiro. Fiori de frig îl făceau să tremure, iar stomacul îi chiorăia de foame. Când o femeie l-a zărit, a sunat la comisariat. În curând, doi agenți l-au condus la Secția de Poliție din barrio Lavapiés.
Acolo, i-au încredințat o doamnă de la serviciile sociale. Quiero a mi mamá! Adrián a izbucnit, cu glasul spart de durere, visând că poate, într-o minune, o va zări intrând pe ușă. Dar camera era străină și rece.
O altă doamnă, zâmbitoare dar cu un aer trist, i-a adus haine curate și l-a ajutat să se schimbe. L-a tras apoi ușor de mânecă și l-a dus într-o încăpere cu alți copii, care păreau să cunoască singurătatea ca pe proprii pantofi. Adrián s-a lipit de un perete, tulburat, ochii săi pierduți căutând o umbră care nu avea să mai vină niciodată. În inima sa, a înțeles că mama lui se afla departe, prea departe, și că, poate, nu va mai reveni niciodată lângă el.
P.S. Mama lui Adrián fusese lovită mortal de o mașină în acea seară, pe când traversa grăbită un bulevard aglomerat al Madridului.
