Te juro que si nu mi-ar fi trecut chiar eu prin ce am pățit cu familia, nici nu aș fi crezut așa ceva. Totul a început acum vreo șase luni, când abuelo se nos fue y ne-a lăsat un piso precioso en pleno centro de Madrid. După ce au trecut cam patru săptămâni, familia a hotărât să mergem să facem curățenie și să pregătim apartamentul pentru vânzare. Am început să împachetăm toate lucrurile lui abuelo în saci mari și să le sortăm, ca să nu rămână nimic uitat.
Pe seară, toți ne-am întors acasă, dar fratele meu, Alonso, a zis că vrea să rămână peste noapte acolo, să aibă grijă să nu se strecoare cineva în apartament. Pe la șase dimineața, mă sună Alonso și, cu o voce care abia se auzea de cât era de speriat, îmi zice să vin urgent. Nici nu m-am gândit de două ori, am luat cheile și am fugit. Când am intrat, l-am găsit pe Alonso alb la față, tremurând tot. În încăpere, am auzit pași, dar nu vedeam pe nimeni, și ți-o zic pe bune, atmosfera era de-a dreptul sinistră, de mi s-a ridicat părul pe brațe.
Ne-a cuprins frica, cred că n-am stat nici două minute și am ieșit rapid din apartament. După ce ne-am liniștit oleacă, am prins curaj să revenim după vreo jumătate de oră. Când am intrat din nou, nu ne venea să credem: toate lucrurile lui abuelo erau puse la locul lor, niciun sac nu mai era deschis, era de parcă nici nu le atinsesem.
Senzația a fost, pe de-o parte, o mare ușurare, dar pe de altă parte foarte ciudată. Din ziua aia, am hotărât să nu mai călcăm prin apartament și să lăsăm toate treburile cu vânzarea în mâna agenției. Nimic nu a mai fost tulburat, și noii chiriași n-au pățit nimic neobișnuit cu apartamentul. Dar să știi că, de fiecare dată când îmi amintesc de noaptea aceea, încă simt cum mi se face piel de gallina.
